Vizualizare sursă pentru „Istoria creștinismului”

{{referințe|august 2014}}

{{Creștinism}}
[[Fișier:P46.jpg|thumb|<div style="text-align:center"><math>\mathfrak{P}</math><sup>46</sup>, cel mai vechi papirus păstrat cu epistolele [[Paul din Tars|pauline]] (sec. al III-lea)</div>]]

'''Istoria creștinismului''' sau '''istoria bisericească''' este, deopotrivă, o disciplină a [[istorie]]i și a [[teologie]]i, care se ocupă atât cu studiul evoluției [[creștinism|credinței creștine]], cât și cu studiul instituționalizării și răspândirii creștinismului, de la începuturi și până în zilele noastre. Creștinismul a apărut în prima jumătate a [[secolul I|secolului I]], fiind credința unui grup de [[evrei]] din [[Palestina]] care l-au identificat pe [[Isus din Nazaret]] cu [[Mesia]].

De-a lungul istoriei, creștinismul a fost marcat de schisme și dispute teologice care au avut ca efect apariția unor biserici distincte. Principalele ramuri ale creștinismului sunt reprezentate de [[Biserica Ortodoxă Răsăriteană]] și [[Biserica Romano-Catolică]], urmate de [[Protestantism|bisericile protestante]].

Inițial, creștinismul începea să se dezvolte în [[Ierusalim]] și mai apoi în întregul Orient Mijlociu, devenind ulterior [[religie de stat]] în [[Armenia]] ([[301]] sau [[314]]), [[Etiopia]] ([[325]]), [[Georgia]] ([[337]]) și, în final, religia de stat a [[Imperiul Roman|Imperiului Roman]] ([[380]]).

Creștinismul a cunoscut o dezvoltare fără precedent în perioada [[Evul Mediu|Evului Mediu]] și o răspândire geografică deosebită în perioada marilor descoperiri geografice, devenind una din cele mai răspândite religii de pe glob (circa 2,38 miliarde de adepți, aproximativ o treime din populația lumii<ref name="q967">{{Cite web |title=Most Christian Countries 2024 |url=https://worldpopulationreview.com/country-rankings/most-christian-countries |access-date=12 September 2024 |website=World Population by Country 2024 (Live)}}</ref>).

==Antichitate==
=== Creștinismul primar ===
„Ce poate fi mai variat decât acest fenomen pestriț, creștinismul în lumea modernă? De fapt, s-ar putea să existe un răspuns: creștinismul în lumea antică.”<ref>{{cite book|first=Bart D.|last=Ehrman|title=Ce s-a pierdut din creștinism|publisher=Humanitas|language=ro|isbn=9789735062637|page=19|url=https://humanitas.ro/assets/media/ce-s-a-pierdut-din-crestinism.pdf|year=2018}}</ref>

[[Creștinism]]ul este întemeiat pe baza credințelor despre Iisus.<ref>{{Cite book |last=Kee |first=Alistair |title=Philosophy of Religion for a New Century: Essays in Honor of Eugene Thomas Long |date=30 April 2004 |publisher=Springer Science & Business Media |isbn=978-1-4020-2073-5 |editor-last=Hackett |editor-first=Jeremiah |page=166 |chapter=Nietzsche and Christians with beautiful feet |quote=Jesus was not a Christian. The religion ''of'' Jesus is quite distinct from the religion about Jesus. |editor-last2=Wallulis |editor-first2=Jerald |chapter-url=https://books.google.com/books?id=kEER8fGxCfMC&pg=PA166}}</ref><ref>Surse pentru Maria Magdalena este întemeitoarea creștinismului:{{Bulleted list|Dr. Tal Ilan, conform [[BBC]] ''Bible Mysteries'' ep. 4, "The Real Mary Magdalene", 7 martie 2004, https://www.imdb.com/title/tt1385060/|{{Cite book |last=Ehrman |first=Bart D. |title=Peter, Paul, and Mary Magdalene: The Followers of Jesus in History and Legend |publisher=Oxford University Press |year=2006 |isbn=0-19-530013-0 |location=USA |page=253 |language=engleză |chapter=18. Mary: The Residual Questions. Question Two: Was Mary the First Apostle? |quote=Were there other women apostles? Other women who understood themselves, and were understood by others, to be commissioned by Christ in order to spread the word of his death and resurrection? We know of at least one other, one who could be thought of, in fact, as the original apostle: Mary Magdalene. Mary is called an apostle by some early Christian writers. ... Mary and the others, therefore, could be thought of as "apostles sent to the apostles," a title that Mary herself came to bear in the Middle Ages (Latin: ''apostola apostolorum''). |chapter-url=http://progressivechristianalliance.org/books/Bart%20D%20Ehrman%20-%20Peter,%20Paul,%20%26%20Mary%20Magdalene/Bart%20D%20Ehrman%20-%20Peter,%20Paul,%20%26%20Mary%20Magdalene/Bart%20D%20Ehrman%20-%20Peter,%20Paul,%20%26%20Mary%20Magdalene.html |archive-url=https://web.archive.org/web/20111228094136/http://progressivechristianalliance.org/books/Bart%20D%20Ehrman%20-%20Peter,%20Paul,%20%26%20Mary%20Magdalene/Bart%20D%20Ehrman%20-%20Peter,%20Paul,%20%26%20Mary%20Magdalene/Bart%20D%20Ehrman%20-%20Peter,%20Paul,%20%26%20Mary%20Magdalene.html |archive-date=2011-12-28 |url-status=dead |authorlink1=Bart D. Ehrman |accessdate=21 septembrie 2011}}|{{cite book | last=Ehrman | first=Bart D. | title=Peter, Paul, and Mary Magdalene: The Followers of Jesus in History and Legend | publisher=OUP USA | year=2008 | isbn=978-0-19-534350-2 | url=https://books.google.com/books?id=rIE8DwAAQBAJ&pg=PA229 | access-date=14 July 2023 | page=229 | quote=It is not at all farfetched to claim that Mary was the founder of Christianity.}}}}</ref><ref>Surse pentru Pavel a întemeiat creștinismul:{{Bulleted list|*{{cite journal |first=Steven C. |last=Muir |date=26 June 2000 |title=Review of ''St. Paul versus St. Peter: A Tale of Two Missions'' |journal=[[Review of Biblical Literature]] |url=https://www.bookreviews.org/pdf/2134_1163.pdf |accessdate=25 July 2007 |archive-date=2007-10-26 |archive-url=https://web.archive.org/web/20071026222725/https://www.bookreviews.org/pdf/2134_1163.pdf |url-status=dead }}|{{Cite book |last=Lüdemann |first=Gerd |url=https://books.google.com/books?id=6PmG7E2obskC |title=Paul: The Founder of Christianity |publisher=Prometheus |year=2010 |isbn=978-1-61592-367-0 |access-date=14 July 2023}}|{{cite book | last=Wenham | first=David | title=Paul: Follower of Jesus Or Founder of Christianity? | publisher=W.B. Eerdmans | year=1995 | isbn=978-0-8028-0124-1 | url=https://books.google.com/books?id=cH5UQj5Zrc4C | access-date=14 July 2023 | page= }}|{{cite book | last=Wright | first=Nicholas Thomas | title=What Saint Paul Really Said: Was Paul of Tarsus the Real Founder of Christianity? | publisher=W.B. Eerdmans Pub. | year=1997 | isbn=978-0-88028-181-2 | url=https://books.google.com/books?id=y5NRPwAACAAJ | access-date=14 July 2023 | page= }}|{{cite book | last1=Blomberg | first1=Craig L. | last2=Stewart | first2=Robert B. | title=The Historical Reliability of the New Testament: Countering the Challenges to Evangelical Christian Beliefs | publisher=B&H Publishing Group | year=2016 | isbn=978-1-4336-9170-6 | url=https://books.google.com/books?id=O-GhDQAAQBAJ&pg=PA414 | access-date=14 July 2023 | page=414 }}}}</ref> Ziua de naștere a Bisericii este la 50 de zile de la Învierea lui [[Iisus]], în acea zi convertindu-se (conform legendei, dar neconfirmat istoric)<ref>{{Citation |last=BDEhrman |title=Christians and their Exaggerated Numbers |url=https://ehrmanblog.org/christians-and-their-exaggerated-numbers/ |language=en}}</ref> aproximativ 3000 de oameni,<ref>[http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/rusaliile-ziua-nastere-bisericii-74860.html www.crestinortodox.ro - Ziua de naștere a Bisericii], accesat la 16 august 2014</ref> care, după [[Rusalii|Pogorârea Duhului Sfânt,]] ar fi pornit în lume alături de [[apostol]]i și ar fi convertit alte popoare la creștinism.

{{Bibleref|Faptele Apostolilor|4|4}} povestește de [[Simon Petru]] vorbind unui public de 5000 de oameni. Profesorul de [[Noul Testament]] {{ill|en|Robert M. Grant|Robert M. Grant (theologian)}} spune: „Luca se auto-considera drept istoric, dar sunt multe obiecții care pot fi ridicate împotriva credibilității istorisirilor sale […] ‘Statisticile’ lui sunt imposibile; Petru nu s-ar fi putut adresa la trei mii de oameni fără a avea microfon, iar deoarece populația [[Ierusalim]]ului era în jur de 25-30 000, creștinii nu puteau număra cinci mii.”<ref name="GrantRobert">{{Cite book |last=Grant |first=Robert McQueen |url=https://books.google.com/books?id=2VQJAQAAIAAJ |title=A Historical Introduction to the New Testament |publisher=Harper & Row |year=1963 |isbn=978-0-00-642706-3 |series=Burt Franklin research and source work series, 58 |page=145 |access-date=30 December 2021}}</ref>

Sociologul religiilor Rodney Stark a estimat rata creșterii numărului de creștini la circa 40%/deceniu, susținând că nu avuseseră loc convertiri în masă până la legalizarea creștinismului.<ref name="Aquilina">{{Cite web |last=Aquilina |first=Mike |date=January–February 2000 |title=A Double Take on Early Christianity by Mike Aquilina |url=https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=13-01-044-i |access-date=30 December 2021 |website=Touchstone: A Journal of Mere Christianity}}</ref> El consideră corectă cifra de 25 mii de locuitori ai Ierusalimului din acea vreme.<ref name="Aquilina" /> În timp ce modul la care Stark a citit sursele antice este considerat „naiv”, calculele sale sunt sofisticate și bazate pe dovezi ținând de creșterea noilor mișcări religioase din lumea contemporană nouă.<ref>{{Citation |last=BDEhrman |title=The Rate of Christian Growth |url=https://ehrmanblog.org/the-rate-of-christian-growth/ |language=en}}</ref>

[[Bart Ehrman]] estimează că în 60 d.Hr. erau multe sute de creștini în toată lumea (dar nu zeci de mii de creștini).<ref name="Ehrman 2018 p. 289">{{Cite book |last=Ehrman |first=Bart D. |title=The Triumph of Christianity: How a Forbidden Religion Swept the World |publisher=Simon & Schuster |year=2018 |isbn=978-1-5011-3672-6 |page=289 |chapter=Appendix |access-date=10 July 2022 |chapter-url=https://books.google.com/books?id=4H2uDgAAQBAJ&pg=PA289}}</ref> Un volum publicat de editura [[Universitatea Cambridge|Universității Cambridge]] dă următoarele numere: 1400 de creștini în 50 d.Hr. și 7400 de creștini în 100 d.Hr. (cu mențiunea că acestea sunt estimate plauzibile și nu date absolut certe; în alte pagini {{ill|en|Keith Hopkins}} estimează că erau circa 7000 creștini în 100 d.Hr.).<ref name="Christian Number and its implications* p. ">{{Cite book |last=Hopkins |first=Keith |title=Sociological Studies in Roman History |date=2 November 2017 |publisher=Cambridge University Press |isbn=978-1-139-09355-2 |editor-last=Kelly |editor-first=Christopher |page=442 |chapter=12 - Christian Number and its implications |doi=10.1017/cbo9781139093552.014 |chapter-url=https://www.cambridge.org/core/books/abs/sociological-studies-in-roman-history/christian-number-and-its-implications/0AF33DAAA8313EB9BF282ED3AD5E64F9}}</ref><ref name="Hopkins Kelly 2018 p. 442">{{Cite book |last=Hopkins |first=Keith |title=Sociological Studies in Roman History |last2=Kelly |first2=Christopher |publisher=Cambridge University Press |year=2018 |isbn=978-1-107-01891-4 |series=Cambridge Classical Studies |page=442 |chapter=12 - Christian Number and its implications |access-date=10 July 2022 |chapter-url=https://books.google.com/books?id=Lg44DwAAQBAJ&pg=PA442}}</ref> Articolul inițial care oferea aceste date a fost publicat la editura [[Universitatea Johns Hopkins|Universității Johns Hopkins]].<ref name="Hopkins 1998 pp. 185–226">{{Cite journal |last=Hopkins |first=Keith |year=1998 |title=Christian Number and its Implications |url=https://muse.jhu.edu/article/9960 |journal=Journal of Early Christian Studies |publisher=Project Muse |volume=6 |issue=2 |pages=185–226 |doi=10.1353/earl.1998.0035 |issn=1086-3184}}</ref>

O altă sursă este de acord cu estimatul lor de 7000-7500 creștini în 100 d.Hr.<ref name="Blasi Turcotte Duhaime Osiek 2002 p. 453">{{Cite book |last=Carter |first=Warren |title=Handbook of Early Christianity: Social Science Approaches |publisher=AltaMira Press |year=2002 |isbn=978-0-7591-0015-2 |editor-last=Blasi |editor-first=Anthony J. |series=G - Reference,Information and Interdisciplinary Subjects Series |page=453 |chapter=20. Vulnerable Power: The Roman Empire Challenged by the Early Christians |access-date=10 July 2022 |editor-last2=Turcotte |editor-first2=Paul-André |editor-last3=Duhaime |editor-first3=Jean |editor-last4=Osiek |editor-first4=Carolyn |editor-last5=Horrell |editor-first5=David G. |editor-last6=Bridge |editor-first6=Steven L. |editor-last7=Wortham |editor-first7=Robert A. |editor-last8=Williams |editor-first8=Ritva H. |editor-last9=Wendland |editor-first9=Ernst R. |chapter-url=https://books.google.com/books?id=vgG8TVZVpYAC&pg=PA453 |editor-last10=Staples |editor-first10=Peter}}</ref> Un manual de istoria creștinismului de la editura [[New York University|Universității din New York]] este și el de acord, deși exprimă unele dubii.<ref name="Herring 2006 p. 16">{{Cite book |last=Herring |first=George |title=Introduction to the History of Christianity |publisher=NYU Press |year=2006 |isbn=978-0-8147-3700-2 |page=16 |chapter=Introduction |access-date=10 July 2022 |chapter-url=https://books.google.com/books?id=Cus8DAAAQBAJ&pg=PA16}}</ref> Un alt sociolog al religiei este și ea de acord.<ref name="Warburg 2018 p. 282">{{Cite book |last=Warburg |first=Margit |title=Citizens of the World: A History and Sociology of the Baha'is from a Globalisation Perspective |publisher=Brill |year=2018 |isbn=978-90-474-0746-1 |series=Numen Book Series |page=282 |chapter=Chapter Six The Making of a Baha'i Community |access-date=10 July 2022 |chapter-url=https://books.google.com/books?id=_JByDwAAQBAJ&pg=PA282}}</ref>

===Părinții Apostolici===
Apostolii au pornit prin lume și au convertit la creștinism populația din multe orașe. Cei mai importanți apostoli au fost [[Simon Petru]] și [[Pavel]].

=== Persecuțiile împotriva creștinilor ===
Pentru păgâni problema nu era pe cine adorau creștinii, ci faptul că foștii păgâni nu mai respectau zeii păgâni.<ref name="fromjesus" /> Evreilor le era permis acest lucru, dar nu și creștinilor, care nu erau considerați o religie pe motivul că toate religiile sunt străvechi.<ref name="fromjesus" /> Când se întâmpla un dezastru natural, o molimă sau o înfrângere militară vina cădea pe faptul că creștinii nesocotesc zeii păgâni, ceea ce atrăgea furia maselor.<ref name="fromjesus" /> A nu participa la adorarea zeilor imperiului și a împăratului era considerat un act de trădare.<ref name="fromjesus" /> Dar a fi creștin nu era o infracțiune (pentru cea mai mare parte a acelor secole).<ref name="fromjesus" /> Primul împărat roman care i-a persecutat pe creștini a fost [[Nero]] (54-68 e.n), el dând foc Romei în anul 64 e.n, și învinovățindu-i pe câțiva creștini pentru acel incendiu (Nero avea treabă cu creștinii din Roma, creștinilor din alte orașe nu le-a făcut nimic<ref>{{Cite book |last=Gibbon |first=Edward |author-link=Edward Gibbon |title=The history of the decline and fall of the Roman empire |publisher=J. & J. Harper for Collins & Hanney |year=1826 |volume=II |location=New York |page=20 |chapter=Chapter XVI. The Conduct of the Roman Government toward the Christians, from the Reign of Nero to that of Constantine |chapter-url=https://books.google.com/books?id=FvQLAAAAYAAJ&pg=PA20}}</ref>). Unii cercetători moderni au pus la îndoială corectitudinea relatării, deoarece această persecuție este menționată prima oară spre sfârșitul secolului IV d.Hr., ceea ce trezește suspiciuni că ar fi fictivă.<ref>{{Cite journal |last=Shaw |first=Brent |date=2015-08-14 |title=The Myth of the Neronian Persecution |journal=The Journal of Roman Studies |volume=105 |pages=73–100 |doi=10.1017/S0075435815000982 |issn=0075-4358}}</ref><ref name="carrier">{{Cite journal |last=Carrier |first=Richard |date=2014-07-02 |title=The prospect of a Christian interpolation in Tacitus, Annals 15.44. |url=https://brill.com/abstract/journals/vc/68/3/article-p264_2.xml |journal=Vigiliae Christianae |publisher=[[Brill Academic Publishers]] |volume=68 |issue=3 |pages=264–283 |doi=10.1163/15700720-12341171}}</ref>

Pliniu cel Tânăr s-a adresat împăratului pentru că nu știa ce să facă cu creștinii.<ref name="fromjesus" /> Creștinii încălcau interdicția de a se întruni (întrunirile de orice fel erau interzise în toată provincia de teama răzmerițelor).<ref name="fromjesus" /> Pliniu a ajuns la concluzia că cei care oferă jertfe zeilor nu pot fi considerați creștini.<ref name="fromjesus" />

În secolul al doilea au apărut unele controverse între creștini și politeiști care au mărit procesul de prigonire. Faptul că creștinii se întâlneau pe întuneric, înainte de ivirea zorilor, sărutându-se pe gură și numindu-se „frate” și „soră” a dat naștere zvonului că creștinii se țin de orgii incestuoase.<ref name="fromjesus">Bart Ehrman, "[http://www.thegreatcourses.com/courses/from-jesus-to-constantine-a-history-of-early-christianity.html From Jesus to Constantine]", The Teaching Company, cf. Anna Reitz [https://web.archive.org/web/20140630224401/http://theologytable.com/new%20documents/Persecutions%5B1%5D.pdf Christian Persecutions in the First Three Centuries], 1 septembrie 2008, Copyright 2007 John Carlin.</ref> Faptul că ei mâncau carnea fiului și beau sângele lui a dat naștere zvonului că creștinii sunt canibali de copii.<ref name="fromjesus" />

În primele două secole d.Hr. creștinismul era o sectă minusculă, de aceea ea nu a făcut mari griji împăraților. Biserica nu era angajată într-o luptă pentru existență în primele ei secole,<ref name="earlychristianity">{{Cite book |last=Guy |first=Laurie |url=https://books.google.com/books?id=CqJ8A2CSb9EC&pg=PA50 |title=Introducing Early Christianity: A Topical Survey of Its Life, Beliefs Practices |date=28 October 2011 |publisher=InterVarsity Press |isbn=978-0-8308-3942-1 |page=50}}</ref> înainte ca Imperiul Roman s-o adopte drept religie națională. Persecuțiile contra creștinilor erau sporadice și doar evenimente locale.

{{blockquote|De la început trebuie să subliniez că opoziția organizată față de creștini a provenit, în cea mai mare parte, din incidente izolate. Biserica nu a suferit persecuții violente perene. Ideea că creștinismul era o religie ilegală, sub supraveghere constantă de către aparatul de stat, care a provocat martiriu multor mii de credincioși, forțând biserica subterană în catacombele romane - toate acestea sunt mai mult lucruri din filmele de la Hollywood decât din istorie. Creștinismul nu a fost declarat ilegal în Imperiu înainte de mijlocul secolului al III-lea. Nu au existat legi sau decrete la nivelul întregului imperiu emise de autoritățile centrale din Roma care să interzică credința. De regulă creștinii nu s-au ascuns. În cea mai mare parte, au trăit o viață perfect normală în mijlocul altor religii. Ideea este: catacombele nu erau locuri de întâlnire pentru creștinii forțați să se adune într-o celulă clandestină de teama persecuției violente. Persecuția în sine a fost rară și au fost relativ puține victime.<ref name="Ehrman2018">{{Cite book |last=Bart D. Ehrman |title=The Triumph of Christianity: How a Forbidden Religion Swept the World |date=13 February 2018 |publisher=Simon & Schuster |isbn=978-1-5011-3672-6 |pages=178–179 |chapter=7. Christians Under Assault: Persecution, Martyrdom, and Self-Defense |access-date=2021-01-27 |chapter-url=https://books.google.com/books?id=4H2uDgAAQBAJ&pg=PA178 |archive-url=https://web.archive.org/web/20231202014304/https://books.google.com/books?id=4H2uDgAAQBAJ&pg=PA178 |archive-date=2023-12-02 |url-status=dead}}</ref>|Bart Ehrman}}

=== Apologeții ===
Sub denumirea generică de apologeți sunt cuprinși scriitori creștini din secolul al II-lea care au apărat creștinismul în fața autorităților, dar și în fața atacurilor venite dinspre intelectualii păgâni sau evrei (în cazul lui [[Iustin Martirul și Filozoful|Iustin Martirul]]). Mulți dintre ei – cei despre care există informații – s-au convertit la maturitate. Erau oameni educați, capabili să poarte un dialog polemic în termenii filosofiei vremii lor.

===Controversele teologice din secolul al II-lea===

Istoricii moderni, începând cu [[Walter Bauer]] neagă viziunea de istorie a bisericii a lui [[Eusebiu din Cezareea|Eusebiu]] și anume că de la început ar fi fost clar care e adevărul creștin și că ereticii ar fi fost inspirați de [[Diavol]] să-l combată:<ref>{{citat carte |last=Ehrman|first=Bart|title=The Orthodox Corruption of Scripture. The Effect of Early Christological Controversies on the Text of the New Testament|trans_title= |url=http://books.google.nl/books?id=NHIBM3p83UcC&pg=PA5&dq=ehrman+eusebius+devil&hl=en&ei=0stNTIiGMomA4QazjKSaDA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CCcQ6AEwAA#v=onepage&q&f=false|year=1993|publisher=Oxford University Press|location=New York|language=engleză|isbn=978-0-19-510279-6|page=5|chapter=The Text of Scripture in an Age of Dissent: Early Christian Struggles for Orthodoxy}}</ref><ref name="Pearson 2012 p. 177">{{Cite book |last=Pearson |first=Birger A. |url=https://books.google.com/books?id=PUf7DwAAQBAJ&pg=PA177 |title=The Emergence of the Christian Religion: Essays on Early Christianity |publisher=Wipf and Stock Publishers |year=2012 |isbn=978-1-7252-3229-7 |page=177 |access-date=23 September 2022}}</ref><ref name="Penner Vander Stichele 2007 p. 462">{{Cite book |last=Windon |first=Brad |url=https://books.google.com/books?id=2udV9fAz1UkC&pg=PA462 |title=Mapping Gender in Ancient Religious Discourses |publisher=Brill |year=2007 |isbn=978-90-04-15447-6 |editor-last=Penner |editor-first=Todd C. |series=Biblical Interpretation Series |page=462 |access-date=23 September 2022 |editor-last2=Vander Stichele |editor-first2=Caroline}}</ref><ref name="Cahana-Blum 2018 p. 157">{{Cite book |last=Cahana-Blum |first=Jonathan |url=https://books.google.com/books?id=B_x0DwAAQBAJ&pg=PA157 |title=Wrestling with Archons: Gnosticism as a Critical Theory of Culture |publisher=Lexington Books |year=2018 |isbn=978-1-4985-6629-2 |page=157-158 |access-date=23 September 2022}}</ref> ideea unității teologice a Bisericii creștine este un mit răspândit propagandistic de slujbașii bisericii la mult timp după evenimente, o mistificare sfruntată a realității istorice.{{sfn|Hopkins|2017|page=457|ps=: But, ''per contra'', it is extremely difficult for dispersed and prohibited house cult-groups and communities to maintain and enforce common beliefs and common liturgical practices across space and time in pre-industrial conditions of communications.<sup>43</sup> The frequent claims that scattered Christian communities constituted a single Church was not a description of reality in the first two centuries AD, but a blatant yet forceful denial of reality. What was amazing was the persistence and power of the ideal in the face of its unachievability, even in the fourth century. On a local level, it is also unlikely that twenty households in a typical community, let alone a dozen households in a house cult-group, could maintain even one full-time, non-earning priest. Perhaps a group of forty households could, especially if they had a wealthy patron. But for most Christian communities of this size, a hierarchy of bishop and lesser clergy seems completely inappropriate.}}

=== Dispute teologice în secolul al IV-lea===
Conflictele dintre politeiști și creștini s-au accentuat. Ca urmare, împăratul [[Teodosie I]] a decis în anul 386 e.n. ca singura religie legală a imperiului să devină [[creștinism]]ul, [[politeism]]ul [[Roman (cetățean)|roman]] să fie abolit și templele să fie distruse, iar în anul 393 a ordonat interzicerea [[Jocuri Olimpice antice|Jocurilor Olimpice]].

=== Biserica în Imperiul Roman===
Creștinismul a luat naștere în Imperiul Roman, în [[secolul I d.Hr.|secolul I e.n.]]. Această religie este cunoscută de la origini și până în prezent datorită discipolilor lui Isus Cristos, prin scrierile primilor generații de creștini. Cele patru Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca și Ioan prezintă vorbele, faptele, moartea și învierea, deci viața lui Iisus Hristos. Acestea alcătuiesc Noul Testament, pe care creștinii îl recunosc ca "Sfânta Scriptură". Noul Testament împreună cu Vechiul Testament pe care îl au în comun cu evreii, alcătuiesc "Biblia Creștină". Creștinismul se dovedește ca o religie revelată "...pentru că Dumnezeu s-a făcut el însuși cunoscut oamenilor și le-a dezvăluit promisiunile de legământ pe care el le propune pentru fericirea lor. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru credincioși". ((Phillipe Gaudin, "Marile religii", traducere, ed. Orizonturi, București,1995, p.&nbsp;22)). Încă de la începutul misiunii sale, Iisus a adunat mulțimi, a atras apostoli. Aceștia continuă opera lui Hristos întemeind comunități creștine în Siria, Asia Mică, Grecia, ajungând până la Roma. O dată cu extinderea creștinismului, ia naștere, la sfârșitul secolului al III-lea, monahismul. Apar, în răsărit, mănăstirile ortodoxe de la Muntele Athos și din Palestina, iar în apus cele de la [[Lerins]] și [[Marsilia]]. Creștinismul este influențat de împărțirea Imperiului Roman în două. În Imperiul Roman de Răsărit denumit și bizantin, se manifestă cultura grecească și se vorbește limba greacă, în timp ce în Imperiul Roman de Apus se dezvoltă cultura latină și se vorbește limba latină. Ambele rămânând pe poziții, patriarhul de la Constantinopol căută să fie recunoscut tot mai mult în imperiul său ca o autoritate comparabilă cu a Papei din Apus. Pe de altă parte, Papa ca succesor al lui Petru, dorește să-și afirme întâietatea în întreaga biserică.

====Structurile bisericești====
Creștinismul. deși avea același Dumnezeu peste tot, se practica diferit și era împărțit în trei zone. Cele trei zone erau: 
# Europa Apuseană;
# Europa Răsăriteană și Asia Mică;
# Orientul Mijlociu și Palestina.

Existau cinci patriarhi:
# Patriarhul Romei (Papa);
# Patriarhul Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic);
# Patriarhul Antiohiei;
# Patriarhul Ierusalimului;
# Patriarhul Alexandriei.

====Monahismul====
În primele două secole de creștinism, unii creștini trăiau în izolare, în munți sau deșerturi, petrecându-și timpul în rugăciune. În anul 269, un pustnic egiptean numit [[Anton din Teba]], a adunat laolaltă mai mulți pustnici, formând o comunitate ce avea să devină prima mănăstire creștină. Ideea aceasta a pătruns și în alte regiuni creștine, unde s-au întemeiat mănăstiri de călugări și de călugărițe. Unele comunități monahale (călugărești) erau legate prin reguli comune, cea mai celebră fiind Regula [[Sfântul Benedict|Sfântului Benedict]]. Acesta a fondat mănăstirea [[Monte Cassino]] din [[Italia]], în jurul anului 529. Călugării din [[Ordinul benedictin]] munceau, se rugau și participau la ceremoniile religioase în grup.

Prin [[secolul al X-lea]] au apărut și alte ordine religioase. Clunizienii din [[Franța]] urmau reguli stricte de sărăcie și castitate ca reacție la corupția crescândă din sânul Bisericii. [[Ordinul cistercian]], fondat prin anul 1115, era și mai sever, călugării rugându-se încontinuu și făcând munci agricole. [[Francisc de Assisi|Sfântul Francisc de Assisi]] a fondat, în anul 1206, [[Ordinul franciscanilor]], iar [[Papa]], în încercarea de a-și spori puterea și influența, a fondat, în anul 1216, [[Ordinul dominicanilor]] .

Mănăstirile ofereau adăpost drumeților și pelerinilor. Tot acolo se purta de grijă săracilor și bolnavilor, se spuneau rugăciuni pentru sufletele lor, li se dădea de mâncare și li se administrau medicamente făcute din plantele ce creșteau în curtea mănăstirii. De asemenea, mănăstirile aveau biblioteci cu lucrări clasice și biblice copiate de mână. Cea mai bună educație se dădea la mănăstire, unde călugării erau învățați [[limba latină]], [[geometrie]], [[astronomie]], [[istorie]], [[geografie]], [[medicină]] și [[filozofie]].

====Probleme teologice====
Apar certuri între 2 din cele 3 zone. Biserica Apuseană și cea Răsăriteană au avut numeroase conflicte terminate cu pace, în timp ce a 3-a zonă, cea din Orientul Mijlociu, începea să se destrame. Apoi au apărut numeroase alte probleme:
=====Probleme Trinitare=====
Erau problemele legate de Doctrina Trinitară a Creștinismului, modul de facere a Sfintei Cruci, purcederea Duhului Sfânt și altele. Această problemă s-a accentuat grav, așa se face că Biserica Apuseană a adoptat mai târziu dogma [[filioque]].

{{blockquote|Ca rezultat al acestor cercetări, azi este recunoscut pe larg că proto-ortodoxia a fost pur și simplu una din multele interpretări concurente ale creștinismului din biserica timpurie. Nu era nicicum o interpretare de la sine înțeleasă și nici o viziune care ar proveni de la apostoli. Apostolii, de exemplu, nu i-au învățat pe alții Crezul de la Niceea și nici măcar ceva comparabil cu acest crez. Într-adevăr, pe atât cât putem cunoaște trecutul, creștinismul era din cale-afară de divers în exprimările sale teologice.<ref>{{citat carte|last=Ehrman|first=Bart|title=Lost Christianities: The Battle for Scripture and the Faiths We Never Knew|url=http://books.google.nl/books?id=URdACxKubDIC&pg=PA176&dq=%22As+a+result+of+this+ongoing+scholarship,+it+is+widely+thought+today+that+proto-orthodoxy+was+simply+one+of+many+competing+interpretations+of+Christianity+in+the+early+church.+It+was+neither+a+self-evident+interpretation+nor+an+original+apostolic+view.+The&hl=en&ei=NsdNTKywN4SD4Qag-MSaDA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CCQQ6AEwAA#v=onepage&q=%22As%20a%20result%20of%20this%20ongoing%20scholarship%2C%20it%20is%20widely%20thought%20today%20that%20proto-orthodoxy%20was%20simply%20one%20of%20many%20competing%20interpretations%20of%20Christianity%20in%20the%20early%20church.%20It%20was%20neither%20a%20self-evident%20interpretation%20nor%20an%20original%20apostolic%20view.%20The&f=false|accessdate=26 iulie 2010|year=2005|origyear=2003|publisher=Oxford University Press|location=New York|language=engleză|isbn=978-0-19-514183-2|page=176|quote=As a result of this ongoing scholarship, it is widely thought today that proto-orthodoxy was simply one of many competing interpretations of Christianity in the early church. It was neither a self-evident interpretation nor an original apostolic view. The apostles, for example, did not teach the Nicene Creed or anything like it. Indeed, as far back as we can trace it, Christianity was remarkably varied in its theological expressions.}}</ref>|[[Bart D. Ehrman]]|Lost Christianities: The Battle for Scripture and the Faiths We Never Knew}}

=====Probleme Cristologice =====
Problemele Cristologice erau probleme legate de natura lui [[Isus Hristos|Iisus Hristos]] . Prima menționare a unei astfel de probleme datează din sec al IV-lea e.n, când un preot, [[Arie din Alexandria]] (250-336 d.Hr), a declarat că Isus nu este același cu Tatăl Sfânt, ci este doar o creatură a sa la fel ca orice om. Până la momentul acela, creștinii credeau ca Isus are o latură umană și o latură divină, dar Arie spunea că are doar o latură, umană nu și una divină. În anul 325 e.n., toți episcopii din toate cel 3 zone, și cei cinci patriarhi, împreună cu împăratul [[Constantin cel Mare]], s-au întrunit în orașul [[Niceea]], formând Primul Sinod Ecumenic al Bisericii Creștine. Aici s-a luat hotărârea scrierii Crezului de la Niceea, clarificându-se faptul că Iisus Hristos, conform Doctrinei Trinitare, că este unul și același cu Tatăl Sfânt și cu Duhul Sfânt, formând Sfânta Treime. Tot aici, [[arianism]]ul (doctrina lui Arie), a fost condamnată ca [[erezie|eretică]] (idee greșită), iar Arie a fost și el [[excomunicare|excomunicat]] (exclus din comunitatea bisericii) și condamnat ca eretic. Au mai apărut apoi și alte erezii, dar toate au fost combătute. Cea mai însemnată [[erezie]] poartă numele de [[monofizism]], și a apărut mai târziu și a avut consecințe grave asupra Lumii Creștine.

===Bisericile Necalcedoniene===
În secolul V e.n., apare o nouă [[erezie]] creștină numită [[monofizism]]. Această erezie a fost predicată de către Eutihie (348-454 e.n), un călugăr din Constantinopol, care a afirmat că Iisus Hristos are o singură natură, una divină - de aici și numele de monofizism (o singură natură). Această erezie era în dispute grave cu arianismul, ce susținea că Isus are tot o naturā, dar umană, nu divinā, cum susțineau monofiziții. Eutihie, împreună cu Dioscor, un alt călugăr, au predicat în întreg [[Orientul Mijlociu]]. În anul 451 e.n, pentru a combate erezia, împăratul [[Marcian]] a convocat un nou sinod ecumenic, Sinodul al IV-lea sau [[Conciliul de la Calcedon]], la care au participat peste 370 de episcopi, printre care Patriarhul Anatolie al Constantinopolului, cinci delegați trimiși de [[Papa Leon I]] și [[Chiril din Alexandria]], Patriarh al Alexandriei și reprezentant al Patriarhiilor de Ierusalim și Antiohia. La sinod s-a luat hotărârea că Isus Hristos are două naturi (una umană și una divină) - lucru aspru criticat de Patriarhul Chiril al Alexandriei și de Patriarhii Ierusalimului și Antiohiei, care erau adepți ai monofizismului. În acel moment s-a produs Schisma Bisericilor Orientale, când zona a treia s-a despărțit de celelalte două zone, iar Bisericile Alexandriei, Ierusalimului și Antiohiei s-au autointitulat Necalcedoniene (pentru că nu acceptau Sinodul de la Calcedon) sau Vechi-Orientale sau Copte (egiptene) pentru că sediul acestei erezii monofizite s-a aflat în Egipt, la Alexandria. Provinciile din [[Orientul Mijlociu]] au rămas sub controlul Imperiului Roman, dar au păstrat credința lor monofizită, rămânând izolate de celelalte 2 zone și de sinoadele lor. În secolul VII e.n. apare o nouă religie monoteistă, în [[Peninsula Arabică]], religie numită [[Islam]], ce ia în stăpânire populația arabă, zona a treia destrămându-se, convertind populația ei la Islam, iar Patriarhiile Copte rămânând fără nicio putere, singurele zone creștine rămase fiind Europa Apuseană și Europa Răsăriteană, rămase în conflict reciproc.

==Evul Mediu==
===Imperiul Bizantin ===
După ce Imperiul Roman s-a împărțit în [[Imperiul Roman de Apus]] și [[Imperiul Roman de Răsărit]], în anul 395 e.n., Cel de apus a căzut rapid, în anul 476 e.n., iar cel de răsărit s-a grecizat în secolul al VI-lea, renunțând la numele de ''roman'', în favoarea celui de ''bizantin'', de asemenea, în cadrul Imperiului Bizantin a apărut o formă de creștinism total diferit de cel din apus, cu rit grecesc, iar în imperiu se vorbea greaca.De asemenea, biserica era subordonată statului, iar Împăratul Bizantin era egal cu apostolii, și venerat în [[Biserica Ortodoxă|Biserica Răsăriteană]] fiind pictat în icoane și pe pereții bisericilor. [[Patriarhul Constantinopolului]], Capul Bisericii Răsăritene, era a doua personalitate în imperiu, după împărat cu toate că el era cel ce îl încorona și îi dădea însemnele puterii religioase în Catedrala [[Hagia Sofia]] din Constantinopol. El a încercat de multe ori să obțină o putere egală cu cea a rivalului său din apus, Papa de la Roma, dar nu a reușit, fiind supravegheat în permanență de împărat. De asemenea, de-a lungul timpului, au existat mici conflicte între Patriarhii Constantinopolului și Împărații Bizantini.

====Filioque====
În anul 589 e.n., la [[Conciliul de la Toledo]] din Spania, [[Biserica Romano-Catolică|Biserica Apuseană]] a hotărât ca în articolul din [[Simbolul niceeano-constantinopolitan|Crezul niceeano-constantinopolitan]]: ''cred întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl purcede...'', să se adauge ''și de la Fiul'', această parte din Crez devenind: ''cred întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl și de la Fiul purcede...''. Acest adaos se numește ''[[Filioque]]'' („''și de la Fiul''”), un adaos ce a devenit [[dogmă]] în [[Biserica Romano-Catolică|Biserica Apuseană]], dar declarat [[erezie]] în [[Biserica Ortodoxă|Biserica Răsăriteană]], acesta fiind una dintre principalele neînțelegeri ce au provocat [[Marea Schismă]] din anul 1054.

====Luptele iconoclaste====
În sec. VIII-IX e.n. au avut loc ''Luptele Iconoclaste'', o perioadă sângeroasă în [[Imperiul Bizantin]] și în [[Biserica Ortodoxă|Biserica Răsăriteană]]. Totul a început după Al Doilea Asediu Arab al [[Constantinopol|Constantinopolului]] (717-718), asediu ce s-a încheiat cu victoria bizantinilor. Cu toate acestea, împăratul bizantin [[Leon al III-lea Isauricul]] (717-741) din acea perioadă, s-a gândit că arabii au câștigat atâtea bătălii deoarece îl aveau pe [[Dumnezeu]] de partea lor. El știa că în [[Islam]] nu există nicio reprezentare a divinității, fiind o [[erezie]] sā o pictezi din moment ce nimeni nu a vāzut-o. El a mai crezut și că Dumnezeu i-a părăsit pentru că ei aveau picturi și [[icoană|icoane]] cu sfinți, Iisus, Maica Domnului. A ordonat imediat ca icoanele șǎ fie distruse. Au apărut certuri între împărat și patriarh. În acel moment, Imperiul Bizantin era împărțit în două tabere: [[iconoclasm|iconoclaștii]] (cei ce voiau să distrugă icoanele), conduși de împărat, și [[idolatrie|iconodul]]ii (cei ce se închinau icoanelor și le apărau), conduși de [[Patriarhul Constantinopolului]]. În timpul luptelor iconoclaste, bisericile răsăritene nu aveau icoane și nici nu erau pictate, dar aveau o cruce pictată cu ulei sau vopsea ce indica direcția răsăritului . În cele din urmă luptele au luat sfârșit, în anul 787, prin Al Doilea Conciliu de la Niceea, totuși, au apărut și Patriarhi ai Constantinopolului iconoclaști, iar luptele au continuat, sfârșindu-se cu adevărat abia în anul 843, cu victoria iconodulilor. Aceste lupte sângeroase au lăsat urme adânci imperiului și relațiilor sale cu Occidentul, mai ales că [[Biserica Romano-Catolică|Biserica Apuseană]] nu acceptase [[iconoclasm]]ul, aceasta fiind una din cauzele [[Marea Schismă|Marii Schisme]] din anul 1054 .

A existat o continuă [[Aniconism|opoziție față de imagini și abuzul lor]] în creștinism din cele mai vechi timpuri ale sale. „Oricând imaginile amenințau să obțină influență prea mare, teologii au căutat să le lipsească de puterea lor”.<ref>Belting, &nbsp;''Likeness and Presence'', Chicago and London, 1994.</ref> Mai departe, „nu există vreun secol între al patrulea și al optulea în care să nu existe dovezi de opoziție din cadrul Bisericii față de folosirea imaginilor”.<ref>Ernst Kitzinger, ''The Cult of Images in the Age before Iconoclasm'', Dumbarton Oaks, 1954, quoted by Pelikan, Jaroslav; ''The Spirit of Eastern Christendom'' 600–1700, University of Chicago Press, 1974.</ref> Totuși, favoarea populară acordată icoanelor le-a garantat existența în timp ce nu au existat apologii sistematice pentru sau contra lor, sau vreo autorizare sau condamnare oficială a folosirii lor.

Folosirea icoanelor a fost serios atacată de către autoritățile Imperiului Bizantin în secolul al optulea. Deși în acel moment opoziția față de imagini era puternic înrădăcinată în iudaism și islam, atribuirea unui elan către o mișcare iconoclastă din partea evreilor și musulmanilor de către ortodoxia răsăriteană „pare să fi fost puternic exagerată, atât de contemporani cât și de istoricii moderni”.<ref>Pelikan, ''The Spirit of Eastern Christendom''</ref>

Deși semnificativă în istoria dogmelor religioase, controversa bizantină asupra imaginilor nu este văzută de mare importanță în istoria Bizanțului. „Puțini istorici mai susțin că ea ar fi fost cea mai importantă dezbatere a perioadei...”.<ref>Patricia Karlin-Hayter, ''Oxford History of Byzantium'', [[Oxford University Press]], 2002.</ref>

===Marea Schismă===
Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă vreme între creștinătatea latină (apuseană) și cea greacă (răsăriteană). Pentru mai multe detalii vedeți [[Marea Schismă]].

===Creștinarea Europei Apusene===
[[Biserica Romano-Catolică|Biserica Apuseană]], o instituție ecleziastică apărută încă de la divizarea [[Imperiul Roman|Imperiului Roman]] în cel de răsărit și cel de apus, a fost o biserică creștină cu o influență foarte mare în Europa Occidentală . După căderea [[Imperiul Roman de Apus|Imperiului Roman de Apus]], în anul 476 e.n., ea a rămas singura instituție organizată din Apusul Europei, păstrând tainele limbii latine. Biserica Apuseană, fiind pe cale de dispariție rămânând doar cu câteva teritorii din [[Italia]], a rămas într-o continuă luptă cu [[Arianism|Biserica Ariană]] care avea numeroși adepți în rândul popoarelor germanice, mai precis în rândul [[vizigoți]]lor, [[ostrogoți]]lor și [[vandali]]lor. În anul 496 e.n., [[Franci]]i, un popor de origine germanică, conduși de [[Clovis|Regele Clovis]] sunt evanghelizați de către Biserica Apuseană. Francii înving popoarele germanice ariene, creând un mare imperiu ce cuprindea în est și în sud-est teritoriile luate de la germanii arieni și eliminându-i definitiv pe aceștia și pe Biserica lor Ariană din Europa, singuri care reușesc să scape sunt vizigoții ce se refugiază în [[Peninsula Iberică|Peninsula Iberică,]] unde creează un regat arian, dar în anul 568 sunt evanghelizați și ei de către Biserica de la [[Roma]]. După înlăturarea ereticilor arieni, Biserica Apuseană intră într-o expansiune de evanghelizare a Europei Occidentale desfășurată în 3 etape: Prima Etapă (până în anul 700) - evanghelizarea [[Anglia anglo-saxonă|Angliei Anglo-Saxone]], [[Irlanda|Irlandei]], [[Scoția|Scoției]] și a părții sud-estice a [[Imperiul Franc|Imperiului Franc]] ce mai avea câteva teritorii ariene . A Doua Etapă (până în anul 800) a constat în evanghelizarea părți răsăritene a Imperiului Franc (tot în această etapă, Imperiul Franc se destramă în două părți: una de răsărit, devenind [[Sfântul Imperiu Roman|Imperiul Romano-German]] și una de apus, care va deveni [[Regatul Franței]]). A Treia Etapă (până în anul 1054) a constat în evanghelizarea Regatelor [[Danemarca|Danemarcei]], [[Polonia|Poloniei]] , [[Norvegia|Norvegiei]] sudice și sud-vestice, [[Suedia|Suediei]] sudice și sud-estice, [[Ungaria|Ungariei]], [[Croația|Croației]] și [[Islanda|Islandei]] . Până în anul 1054 Biserica Apuseană era organizată într-o rețea de [[episcop]]i<nowiki/>i, 22 de [[arhiepiscop]]i<nowiki/>i și 3 [[patriarh]]i : Patriarhia de la [[Aquileia]] (desființată în anul 1752) , Patriarhia de la [[Grado]] (desființată în anul 1451) și Patriarhia de la Roma (care era patriarhia supremă, unde se afla Patriarhul Romei, cu titlul de [[Papa|Papă]] (Tată al Biserici), considerat conducătorul suprem al Bisericii Apusene, succesorul [[Sfântul Petru|Sfântului Petru]], [[Rege]]le [[Apostol]]ilor. După [[Marea Schismă]] din anul 1054, când Biserica Apuseană s-a excomunicat cu [[Biserica Ortodoxă|Biserica Răsăriteană]] , Biserica Apuseană s-a autointitulat ''Catolică'' (Universală), adică prima Biserică Creștină a lumii, considerând restul bisericilor creștine ca fiind secte schismatice ce s-au rupt de biserica mamă a Romei .

===Creștinarea Europei Răsăritene===
[[Biserica Ortodoxă|Biserica Răsăriteană]] este o instituție ecleziastică apărută în același timp cu [[Biserica Romano-Catolică|Biserica Apuseană]], dezvoltându-se în cadrul [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]] și având o mare influență în Europa Răsăriteană. Această biserică era foarte diferită de cea apuseană, deoarece existau diferențe, cum ar fi, spre exemplu, faptul că [[rit]]ul era grecesc și [[liturghia]] se făcea în [[limba greacă]]. Încă de la începuturile ei, Biserica Răsăriteană se autointitulase ''Ortodoxă'' („de dreaptă credință”), adică singura biserică ce propovăduia adevărata cale a Creștinismului, considerând restul formelor de Creștinism Răsăritean ([[monofizism]]ul, [[arianism]]ul și [[nestorianism]]ul) ca fiind [[erezie|eretice]]. În secolele VI-VII, Imperiul Roman de Răsărit a suferit un proces de grecizare, astfel, Biserica Răsăriteană grecizându-se și mai mult.

Încă din [[secolul al V-lea]], Biserica Răsăriteană era în conflict cu Bisericile Copte din sudul imperiului, care propovăduiau răspândirea ereziei monofizite. Deoarece Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului deveniseră copte sau monofizite, au fost puși în aceste orașe și câte un patriarh grec ce era în comuniune cu Biserica Bizantină. În [[secolul al VII-lea]] a apărut [[Islam]]ul, o nouă religie înființată de [[Mahomed|Profetul Mahomed]], religie ce a unificat triburile arabe într-un Califat (Imperiu) și care a intrat în război cu Bizanțul, cucerindu-i provinciile sudice, unde erau monofiziții și patriarhiile lor copte și convertind, astfel, mulți dintre ei la islam. Începând cu anul 814, slavii sudici păgâni au dezlănțuit persecutarea creștinilor în spațiul Bulgariei, afectând, probabil, și creștinii români<ref>Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, Cambridge University Press, Pag.xv, 978-0-521-89452-4</ref> 

După înlăturarea ereticilor monofiziți, Biserica Răsăriteană Bizantină intră într-o expansiune de evanghelizare a Europei Răsăritene. Această expansiune s-a desfășurat în două etape. Prima etapă (până în anul 800) a constat în evanghelizarea Regatelor Slave din Sud (ale [[Bulgaria|Bulgariei]] și [[Serbia|Serbiei)]] și a regiunilor vestice și nordice ale [[Marea Neagră|Mării Negre]] (mai precis în [[Dobrogea]] și în [[Peninsula Crimeea]], dar și regiunile [[Armenia|Armeniei]] și [[Georgia|Georgiei]] de astăzi). A doua etapă (până în anul 1054) a constat în evanghelizarea [[Rusia Kieveană|Principatelor Slave din Est ale Rusiei Kievene]]. Până în anul 1054 Biserica Răsăriteană era organizată într-o rețea de [[episcop]]ii, 42 de [[Mitropolit|mitropolii]] și 7 patriarhii: Patriarhia de la [[Constantinopol]] (aceasta fiind [[patriarh]]ia supremă deoarece era patriarhie imperială și acolo se afla Patriarhul Constantinopolului cu titlul de [[Patriarhia Ecumenică de Constantinopol|Patriarh Ecumenic]] (Părinte Universal), conducător suprem al Bisericii Răsăritene), Patriarhia Greacă de la [[Antiohia]], Patriarhia Greacă de la [[Ierusalim]], Patriarhia Greacă de la [[Alexandria, Egipt|Alexandria]], Patriarhia de la [[Valarsapat]] (desființată în secolul al VII-lea), Patriarhia de la [[Dvin]] (desființată în secolul al VII-lea) și Patriarhia de la [[Seleucia]] (desființată din secolul al VII-lea). În anul 1054 a avut loc [[Marea Schismă]], când Biserica Răsăriteană l-a excomunicat pe capul Bisericii Apusene ([[Papa]]) și autointitulându-se, de atunci, [[Biserica Ortodoxă]], aceasta fiind subdivizată în Biserica Greacă (Imperiul Bizantin), condusă de Patriarhul Constantinopolului, și Biserica Slavă (Rusia), ce era condusă de Mitropolitul [[Kiev]]ului, ambele biserici ortodoxe având sediul la Constantinopol și fiind în subordinea Patriarhului Ecumenic.

===Reforma bisericească din Cluny===
Această reformă fost o mișcare inițiată de către [[monah]]ii unei mănăstiri franceze ce aparținea [[Ordinul benedictin|Ordinului Călugărilor Benedictini]], fondată în anul 910 la [[Cluny]]. Reforma a luat amploare grație abaților de acolo, care erau pioși și cu o voință de fier. Accentul se punea pe celibatul clericilor și pe lupta cu [[simonia]] (termen provenind de la [[Simon Magul]] și presupunând vinderea de funcții bisericești și de bunuri spirituale). [[Papa Grigore al VII-lea]] a imprimat, însă, mișcării și o direcție politică: noua superioritate morală trebuia să îi caracterizeze și pe conducătorii laici. După acest moment, în special în [[Sfântul Imperiu Roman]], papii au pretins controlul asupra [[monarh]]ilor și s-au opus numirii clericilor de către împărat. Inițial, această reformă a urmărit să purifice biserica de bunurile și influențele lumești, dar, după ce a intervenit [[Papa|Papa,]] reforma a urmărit mărirea puterii papalității.

===Controversa investiturii===
Controversa investiturii reprezintă o perioadă de lupte între împărații germani și [[Papa|papii]] de la [[Roma]] pentru conducerea și supremația în [[Sfântul Imperiu Roman]]. Conflictul a început în anul 1075, când Sfântul Împărat Roman Henric al IV-lea a decis să numească el [[episcop]]ii din imperiu, fără aprobarea papei. În vremea aceea, în Europa Apuseană, regii ascultau de papă, deoarece le era frică să nu fie [[excomunicare|excomunicați]] și să își piardă puterea; spre deosebire de [[Imperiul Bizantin]], unde statul conducea biserica, în apus biserica conducea statul. Ca răspuns la ofensa adusă papalității de către Henric al IV-lea, [[Papa Grigore al VII-lea]] l-a excomunicat din [[Biserica Romano-Catolică]] iar poporul nu l-a mai recunoscut ca împărat roman și și-a pierdut puterea. Pentru a o recupera, Henric s-a dus la Roma să își ceară iertare, unde a stat trei zile în frig, până ce Papa a ieșit afară să îl ierte și să ridice anatema excomunicării deasupra lui. Cu toate acestea, controversa investiturii din cadrul Sfântului Imperiu Roman a continuat până în anul 1122, când a avut loc Concordatul de la [[Worms]], unde s-a luat hotărârea că doar Papa putea numi episcopii. De asemenea, astfel de controverse au apărut și în [[Anglia]] și [[Franța]], dar au fost rezolvate mai ușor .

===Cruciadele===
[[Cruciadă|Cruciadele]] erau expediții militare organizate la îndemnul Bisericii Catolice, cu participarea monarhilor Europei apusene, în secolele XI-XIII, cu scopul de a elibera Țara Sfântă (Palestina) de sub dominația musulmanilor. În secolele X-XI, viața religioasă în Occidentul Creștin al Europei cunoaște o perioadă de revitalizare. Aceasta se manifesta prin mișcări de reformă în interiorul bisericii, așa cum au fost mișcările clunice și gregoriene, precum și apariția unor noi ordine religioase ([[Ordinul cistercian|Ordinul Călugărilor Cistercieni]] ). Acest simț al pioșeniei a dus la creșterea numărului de pelerinaje către Locurile Sfinte din Palestina, aflată sub stăpânire musulmană încă din secolul VII . Creștinii puteau vizita Palestina, plătind o taxă impusă de arabii musulmani, dar situația s-a schimbat atunci când turcii selgiucizi au devenit conducătorii lumii Islamice, ucigându-i fără milă pe bieții pelerini creștini. De asemenea, și [[Imperiul Bizantin]], care era ortodox, era și acesta în război cu [[Selgiucizi|Imperiul Selgiucid]] (care era islamic). Pierzând multe teritorii,în anul 1095, împăratul bizantin [[Alexios I Comnen]] a făcut apel la sprijinul Occidentului Latin, în ciuda [[Marea Schismă|Marii Schisme]] din anul 1054. Apelul a fost auzit la [[Roma]] de către [[Papa Urban al II-lea]], care, fiind conștient de pericolul [[Islam|Islamului,]] a hotărât să îi ajute pe grecii ortodocși. El a predicat prin Conciliile de la [[Piacenza]] și [[Clermont]], convingându-i pe oameni să lupte în Cruciade (de la latinescul ''crucifix''=cruce), promițându-le că, indiferent de ce crime au comis (violuri, jafuri, omoruri) dacă vor lupta și vor muri în Armata lui Dumnezeu, toate păcatele le vor fi uitate și vor ajunge în [[Rai]]. Au apărut multe ordine de călugări războinici ([[Ordinul Teutonic]], [[Ordinul Ioaniților]], [[Ordinul Templierilor|Ordinul Templierilor)]], ordine ce au îndeplinit un rol foarte important în ''epocă a cruciadelor''. Ulterior, papii au abuzat de puterea lor de a invoca cruciade, uitând de adevăratul țel (acela de a recuceri, în numele lui [[Dumnezeu|Dumnezeu,]] Țara Sfântă) și au inițiat cruciade în diverse alte scopuri: eliminarea unor secte eretice (exemplu: [[Cruciada împotriva albigenzilor|Cruciada împotriva albigensilor]], o sectă ce considera că Biserica Catolică era malefică ) sau evanghelizarea unor popoare păgâne ([[Cruciadele Nordice]] pentru catolicizarea statelor păgâne baltice) sau pentru stoparea expansiunii otomane ([[Cruciadele Târzii]]) .

===Căderea Constantinopolului și expansiunea Bisericii Slave===
În anul [[1453]] [[Constantinopol]]ul, centrul [[ortodoxism]]ului și capitala [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Bizantin]], a fost cucerit de către [[sultan]]ul [[Imperiul Otoman|otoman]] [[Mahomed al II-lea]] și de armata sa de [[ieniceri]] [[musulmani]], punând capăt culturii bizantine. Astfel, [[Biserica Ortodoxă Greacă|Biserica Greacă]] ajunge într-un declin, retrăgându-se în teritoriile actuale ale [[Grecia|Greciei]], iar [[Patriarhia Constantinopolului]] rămânând fără nicio influență și putere. Ulterior, Constantinopolul este redenumit [[Istanbul]], iar {{nc|bisericile ortodoxe din oraș sunt fie arse}} , fie convertite în [[moschee|moschei]], cum este cazul catedralei ortodoxe [[Hagia Sofia]], care a devenit Moscheea Imperială a [[Imperiul Otoman|Imperiului Otoman]].

Cu toate că Biserica Greacă a pierdut multe teritorii și Constantinopolul a intrat în mâinile turcilor [[islam]]ici, [[Biserica Ortodoxă Rusă|Biserica Slavă]] s-a bucurat de o perioadă de prosperitate. Încă din anul [[988]] e.n., Rusia avea o [[episcopie]] la [[Kiev]], aflată sub jurisdicția religioasă a Patriarhului de la Constantinopol. Până în anul [[Marea Schismă|Marii Schisme]], [[1054]], Episcopia Kievului a fost ridicată la grad de [[mitropolie]] și conducătoare a Bisericii Slave, dar tot sub ascultarea Patriarhiei Constantinopolului. În anul [[1589]] Mitropolia Kievului își proclamă independența față de Patriarhia Constantinopolului și își mută reședința la [[Moscova]], unde se autointitulează [[Patriarhia Moscovei]]. În același timp, [[cnezat]]ele scindate ale Rusiei se unesc și formează [[Imperiul Rus|Imperiul Țarist Rus]], cu capitala la Moscova, ce devenise noul centru al ortodoxismului și se autointitulează ''A treia Romă''. [[Biserica Ortodoxă Rusă]] începe o expansiune spre Răsărit, pe tărâmurile [[Siberia|Siberiei]], fiind sprijinită de către [[țar]]ii (împărații) Rusiei, care se considerau moștenitori direcți ai Imperiului Bizantin.

==Perioada Reformei Protestante==
===Miscări premergătoare Reformei===
[[Reforma Protestantă]] a fost o mișcare religioasǎ în secolul al XVI-lea, provocată de abuzurile [[Biserica Romano-Catolică|Bisericii Romano-Catolice]]. Ea a fost declanșată prin afișarea de către [[Martin Luther]] , pe ușa bisericii din orașul Wittemberg, la 31 octombrie anul 1517, a [[cele 95 de teze|celor 95 de teze]] împotriva învățăturilor Bisericii Romano-Catolice. De fapt, afișarea acelor teze nu a fost prima manifestare împotriva dogmelor catolice , prima fiind cea a lui [[Jan Hus]], un reformator boemian, care critica secularizarea bisericii și a [[papa]]lități . În anul 1415 el a fost condamnat la ardere pe rug ca [[erezie|eretic]], moartea sa creând mari revolte religioase în Boemia ([[Cehia]] de astăzi) .

===Biserica Luterană===

[[Luteranism|Biserica Luterană]] este o [[creștinism|biserică creștină]] înființată de către călugărul augustin [[Martin Luther]] în timpul [[Reforma Protestantă|Reformei Protestante]] din [[secolul al XVI-lea]]. Această biserică consideră, de altfel, ca toate [[Protestantism|Bisericile Protestante]], că [[Biblia]] este singurul izvor al credinței și că în ea se găsesc adevăratele învățături ale creștinismului; în consecință creștinii nu ar trebui să creadă în spusele [[Papa|Papei]], așa cum fac [[Biserica Catolică|catolicii]], sau în tradițiile antice cum fac [[Biserica Ortodoxă|ortodocșii]]. Aspectul teologic principal al acestei biserici este faptul că toți oamenii se pot mântui dacă citesc și cred în Biblie. Această biserică a apărut în [[Sfântul Imperiu Roman]], dar s-a răspândit rapid în [[Peninsula Scandinavă|Scandinavia]] și [[țările baltice]].

===Biserica Calvină===
[[Calvinism|Biserica Calvină,]] cunoscută și sub denumirea de Biserica Protestantă, este o biserică înființată de către [[Jean Calvin]] și [[Ulrich Zwingli|Ulrich Zwingli, î]]<nowiki/>n timpul [[Reforma Protestantă|Reformei Protestante]]. Baza teologiei calvine este doctrina predestinării absolute și a grației divine irezistibile a aleșilor și a celor condamnați la „[[judecata de apoi]]”, adică Dumnezeu stabilea de la bun început dacă un individ era salvat sau condamnat, respingând, astfel, complet liberul arbitru.Natura acestei selecții, deși inflexibilă, era detectabilă prin circumstanțele vieții, bogăției și norocului fiecărui om. Calvinismul respinge dogma prezenței reale a "trupului și sângelui Domnului" în împărtășanie, invocarea sfinților, instituția [[Episcopat|episcopatului]], închinarea și slujirea la chip cioplit, icoane și statui, nepracticarea semnului crucii, care ar fi o batjocură pentru Dumnezeu. Predicatorii sunt aleși de către credincioși și fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales.Calviniștii credeau că Această biserică a apărut în [[Elveția]], dar s-a răspândit și în Olanda, Franța, Ungaria, Transilvania, Scoția și Polonia

===Biserica Anglicană ===
[[Biserica Anglicană]] (''Church of England'') este o biserică istorică, apărută în [[Anglia]], în timpul Reformei Protestante. A fost înființată în urma desprinderii regelui [[Henric al VIII-lea]] de [[Roma]]. Motivul rupturii a fost dorința regelui Henric de a divorța de [[Catherine de Aragon]], act interzis de [[Biserica Romano-Catolică]]. Acesta trimis o scrisoare [[Papa Clement al VII-lea|Papei Clement al VII-lea]] prin care l-a rugat să accepte divorțul, dar papa nu a acceptat. În acea vreme circulau ideile noi ale Reformei Protestante și regele, supărat, s-a rupt de [[Biserica Romano-Catolică|Biserica Romei]], a înființat Biserica Anglicană, biserică autohtonă a Angliei și s-a autoproclamat ''Cap al Bisericii Anglicane'', divorțând de Catherine de Aragon. Ulterior, Henric a mai avut alte 5 neveste. Această biserică este organizată într-o ierarhie condusă de către [[Arhiepiscop]]ul de [[Canterbury]]. Din Anglia această biserică s-a răspândit, mai ales, în Scoția și în [[Statele Unite ale Americii]], sub denumirea oficială de Biserica Episcopaliană.

===Reforma radicală===

==Perioada modernă==
=== Vrăjitoarele ===
Vrăjitoarele sunt femei care susțin că au fost înzestrate de Dumnezeu sau natură cu puteri supranaturale care le permit sa citească viitorul, să facă farmece, miracole și chiar să provoace dezastre. Conform preceptelor creștinismului, ele nu sunt nimic altceva decât slujitori ai [[Diavol]]ului. Lupta creștinismului contra vrăjitoarelor a fost înfrântă în țările civilizate, vrăjitoria fiind decriminalizată, iar vrăjitoarele beneficiază de [[drepturile omului]]. Multe vrăjitoare și vrăjitori s-au organizat în propria lor religie, [[Wicca]], religie care există în mod legal în mai multe țări.

Până la circa 1300, Biserica Catolică, deși admitea existența Diavolului și a demonilor, nu credea că există vrăjitoare.<ref name="Kors">{{Cite book |title=Witchcraft in Europe, 400–1700 A Documentary History |date=2001 |publisher=University of Pennsylvania Press, Incorporated |isbn=0-8122-1751-9 |editor-last=Kors |editor-first=Alan Charles |chapter=Sorcery in Christendom 900–1300 |editor-last2=Peters |editor-first2=Edward}}</ref>{{rp|60–63}} În timp ce istoricii nu au reușit să identifice o singură cauză a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „frenezia vrăjitoarelor”, oamenii de știință au observat că, fără a schimba doctrina bisericii, s-a dezvoltat un curent de gândire nou, dar comun, conform căruia vrăjitoarele sunt atât reale, cât și răuvoitoare. Dosarele inchizitorilor arată: credința în [[magie]] a rămas atât de răspândită, încât i-a convins pe unii istorici că creștinismul nu a câștigat niciodată cu adevărat mințile oamenilor din mediul rural.{{sfn|Herlihy|2023}} Probabil vânătoarea de vrăjitoare a fost declanșată de [[mica eră glaciară]].<ref name="Behringer">Behringer, Wolfgang (1999). "Climatic change and witch-hunting: the impact of the Little Ice Age on mentalities". Climatic Change. 43: 335–351. doi:10.1023/A:1005554519604.</ref>{{rp|335}} Majoritatea acuzațiilor de vrăjitorie au pornit de la oamenii de rând, iar autoritățile nu și-au dat silința să le urmărească penal pe vrăjitoare; procesele erau adesea civile (lumești) și nu religioase.<ref name="Monterwitches">{{Cite book |title=Witchcraft and Magic in Europe, Volume 4: The Period of the Witch Trials |date=2002 |publisher=University of Pennsylvania Press |isbn=0-8122-3617-3 |editor-last=Ankarloo |editor-first=Bengt |location=Philadelphia |editor-last2=Clark |editor-first2=Stuart |editor-last3=Monter |editor-first3=E. William}}</ref>{{rp|xiii}} Majoritatea proceselor au avut loc în Germania de Sud-Vest, între anii 1561 și 1670.<ref name="Monter"/> Numărul total de victime a fost estimat la circa 40 mii, în timp ce în secolul XIX se credea că au fost nouă milioane de victime.<ref name="Monter"">{{Cite encyclopedia |year=2023 |title=Witch Trials, Europe |publisher=Encyclopedia.com |url=https://www.encyclopedia.com/social-sciences/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-maps/witch-trials-europe |access-date=14 July 2023 |last=Monter |first=William |website=Encyclopedia of Sex and Gender: Culture Society History}}</ref>

=== Iluminismul===
[[Iluminism|Iluminiștii]] militau pentru toleranță și libertate religioasă neîngrădită.

=== Imperiul Otoman ===
[[Imperiul Otoman]] a cucerit întreg teritoriul ortodoxismului grec și unele teritorii ale celui rus. Teritoriile și-au păstrat religia ortodoxă prin plata tributului, însă [[Tracia]], [[Crimeea]] și unele regiuni din Balcani (Albania, Muntenegru, Kosovo, Bosnia, Herțegovina, Croația și Macedonia de azi) au fost convertite la [[Islam]].

=== Dictaturile secolului al XX-lea ===
În secolul al XX-lea multe țări au avut regim comunist, care propaga o ideologie [[ateism|ateistă]] (stat ateu sau ateism de stat), cu sau fără toleranță pentru religiile tradiționale/majoritare.

===Mișcarea ecumenică ===
Ecumenismul este o mișcare religioasă care urmărește înțelegerea între toate bisericile creștine și apropierea dintre ele.

===Teologia liberală===

[[Creștinism liberal|Creștinismul liberal]] este o adaptare a teologiei creștine prin înglobarea datelor științei moderne și ale istoriei moderne, inclusiv ale arheologiei. Este un efect al victoriei iluminismului în civilizația occidentală.

===Fundamentalismul===

[[Fundamentalism]]ul este opusul teologiei liberale, zisă și modernism. Fundamentaliștii resping aplicarea [[metoda istorică|metodei istorice]] (critica surselor sau critica istorică) la textele sfinte și religiile proprii. De asemenea, ei resping datele științifice care contrazic interpretarea pe care ei o dau Scripturii.

===Evanghelicii===

Evanghelicii sunt creștini protestanți (deci bazați pe [[Sola Scriptura]]) care nu vor să fie nici creștini liberali, nici fundamentaliști.

===Creștini nominali și creștini culturali===

Creștinii nominali sunt persoane care se identifică drept creștini, dar covârșitor nu sunt active religios.

Creștinii culturali sunt atei sau agnostici care se identifică din punct de vedere cultural cu valorile creștine.

== Prognoze ==

Conform estimărilor, țara cu cel mai mare număr de creștini în 2030 va fi [[Republica Populară Chineză|China]].<ref name="q790">{{cite web | title=China Set to Be 'Most Christian Nation' by 2030 | website=CBN | date=1 January 2025 | url=https://cbn.com/news/world/china-set-be-most-christian-nation-2030 | access-date=2 January 2025}}</ref>

== Note ==
<references />

==Literatură==
===Introduceri===

* [[Jean-Marie Mayeur]] (coordonator), ''Histoire du christianisme : des origines à nos jours'', Ed.: 1990-2000 en 13 tomes.
* Bernd Moeller: ''Geschichte des Christentums in Grundzügen'', UTB, 9. Auflage 2008, ISBN 3-8252-0905-9

===Dicționare și enciclopedii===

* [[Theologische Realenzyklopädie]]
* [[Lexikon für Theologie und Kirche]]
* [[Religion in Geschichte und Gegenwart]]
* [[Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon]]
* Le Dictionnaire de Spiritualité
* Dictionnaire de Théologie Catholique
* [[Reallexikon für Antike und Christentum]]
* [[Dictionary of the History of Ideas]]
* [[Historisches Wörterbuch der Philosophie]]
* [[Encyclopedia of Philosophy]]
* [[Stanford Encyclopedia of Philosophy]]
* [[Internet Encyclopedia of Philosophy]]
* [[Pauly-Wissowa]].

* Jean-Marie Mayeur, Charles und Luce Pietri, André Vaucher, Marc Venard (Hrsg.): ''Die Geschichte des Christentums. Religion Politik Kultur.'' Deutsche Ausgabe herausgegeben von Norbert Brox, Odilo Engels, Georg Kretschmar, Kurt Meier, Heribert Smolinsky. Herder, Freiburg i Br. 1991ff (14 Bände, Online: [http://www.kath.ch/skz/skz-2002/geschichte/gesch36.htm Prezentare])
* Ernst Dassmann: ''Kirchengeschichte.'' Kohlhammer, Stuttgart 1991–1999 (''Kohlhammer Studienbücher Theologie.'' 10).
* [[Carl Andresen]]: ''Handbuch der Dogmen- und Theologiegeschichte.'' 2. Auflage. Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 1999.
* [[Raymund Kottje]], [[Bernd Moeller]] (Hrsg.): ''Ökumenische Kirchengeschichte.'' Matthias-Grünewald-Verlag, Mainz 1970 (3 Bände).
* Herbert Smolinsky, Klaus Schatz: ''Kirchengeschichte der Neuzeit.'' Patmos, Düsseldorf 1993, ISBN (Leitfaden Theologie.'' 21, 2 Bände).
* {{Cite encyclopedia |title=The emergence of modern Europe, 1500–1648/Aspects of early modern society |encyclopedia=Britannica |url=https://www.britannica.com/topic/history-of-Europe/The-emergence-of-modern-Europe-1500-1648 |access-date=30 July 2023 |last=Herlihy |first=David |date=6 June 2023 |ref=harv}}

===Biblioteci===
* Biblioteca Dumitru Stăniloae a Mitropoliei Moldovei și Bucovine din Iași
* [http://www.ekd.de/zeitgeschichte/bibliothek.html Bibliothek der Evangelischen Arbeitsgemeinschaft für Kirchliche Zeitgeschichte (München)]

== Legături externe==
* [http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/lumea-greco-romana-aparitia-crestinismului-70575.html Lumea greco-romana la aparitia crestinismului], 6 iulie 2012, ''CrestinOrtodox.ro''
* [http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/lumea-iudaica-aparitia-crestinismului-70576.html Lumea iudaica la aparitia crestinismului], 6 iulie 2012, ''CrestinOrtodox.ro''
* [http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/intemeierea-bisericii-70580.html Intemeierea Bisericii], 6 iulie 2012, ''CrestinOrtodox.ro''
* [http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/activitatea-apostolilor-lumea-pagana-70581.html Activitatea Apostolilor in lumea pagana], 6 iulie 2012, ''CrestinOrtodox.ro''
* [http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/organizarea-bisericii-primare-70583.html Organizarea Bisericii Primare], 6 iulie 2012, ''CrestinOrtodox.ro''
* [http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/cultul-crestin-epoca-apostolica-70584.html Cultul crestin in epoca apostolica], 6 iulie 2012, ''CrestinOrtodox.ro''
* [http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/persecutiile-70585.html Persecutiile], 6 iulie 2012, ''CrestinOrtodox.ro''
* [http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/ereziile-iudaizante-70586.html Ereziile iudaizante], 6 iulie 2012, ''CrestinOrtodox.ro''
* [http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/biserica-secolele-viii-xi/popoare-crestinate-apus-germanii-anglo-saxonii-scandinavii-70567.html Popoare crestinate in Apus: germanii, anglo-saxonii si scandinavii], 6 iulie 2012, ''CrestinOrtodox.ro''
* {{ien}}[http://theologytable.com/new%20documents/Persecutions%5B1%5D.pdf Christian Persecutions in the First Three Centuries] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20140630224401/http://theologytable.com/new%20documents/Persecutions%5B1%5D.pdf |date=2014-06-30 }} (debunker)

==Vezi și==
* [[Cronologia creștinismului]]
* [[Istoria creștinismului în România]]

{{Istoria creștină}}
{{Istoria Europei}}

[[Categorie:Istoria creștinismului| ]]